Mi se întâmplă de multe ori ca în mijlocul unor grupuri de mai mult de trei persoane, să mă trezesc persoana cu funcția absolut cea mai nesemnificativă: cel care ascultă. Pot asculta uneori discuții întregi fără să simt nevoia să-mi dau cu părerea, fără să vreau să perturb acel torent al expresiei, chiar dacă am ceva de spus, putând să fac asta la sfârșitul discuției. Cu privirea de ansamblu, cu posibilitatea de a pune punctul pe i, cel care ascultă este de cele mai multe ori și cel care trage concluziile, cel care nu s-a lăsat scufundat în lupta de idei și în dorința iluzorie de a avea dreptate.
***
Sunt acea persoană care la o discuție deșteaptă te-ar putea convinge că viitorul ar putea aparține unora ca mine. Totul se oprește însă atunci când, plictisit de discuții care nu duc la nimic, mă pot întoarce să-mi continui drumul către mine, lăsându-l pe cel către viitor la o parte. Cine ar da până la urmă viitorul pe mâna unui bețiv notoriu, indiferent cât de cult sau de deștept ar fi el?
Și de ce n-ar putea aparține viitorul acelor persoane care nu se tem să fie și așa? Limitele autoimpuse, mai ales de dragul convențiilor sociale, nu fac decât să distrugă oameni și momente. Încerc să-mi imaginez o lume, lumea mea de astăzi, fără un Jim Morrison sau fără un Oscar Wilde, și nu pot. Ce plictisitoare trebuie să ne fie perspectiva în care vedem lumea dacă n-am putea crede în propriile noastre excese.
***
The post *** appeared first on Nebunii au propria lor lume.