Pentru L. era simplu să fie cine era. Conviețuirea cu sine, la cei douăzeci și patru de ani ai săi, căpătase o ușurință asemănătoare cu aceea cu care își bea cafeaua de dimineață, în barul de la parterul clădirii în care locuiește, pe fundalul sonor al unor melodii care îi pun viața în mișcare. Heavy in your arms, Never let me down again sau Starlight îi excită acele minuscule oase ale urechii, a căror miraculoasă vibrație ajunge să fie transmisă către creier prin intermediul unui semnal nervos. Marile întrebări ale vieții sale, dacă existaseră vreodată, nu au supraviețuit prezentului, fiind probabil pierdute printre gândurile toridelor nopți insomniace de la șaptesprezece ani. Mai târziu, când totul s-a sedimentat și cristalizat, când surprizele autentice nu și-au mai găsit formă decât în planul concret, nopțile au devenit și ele mai ușoare, zilele au ajuns să treacă mai repede, viața – în ciuda tuturor greutăților ei – a devenit mai lejeră. Astfel că, revenind la ideea inițială, astăzi i se părea destul de simplu să fie cine era. Presupusa rutină zilnică era ușor supusă unor perturbații care îi completau felul de a fi dar care, văzute din exterior, ar fi părut cel puțin stranii și de neînțeles. Fiecare persoană ce îl cunoștea avea cu siguranță o părere distinctă despre el. Unii îi cunoșteau firea timidă, reziduu al unei interiorizări de demult, alții îl apreciau pentru aptitudinile științifice (utile pentru studii și pentru activitatea pe care o desfășura), alții l-ar fi descris drept un alcoolic autentic (rememorând momentele în care l-au văzut zăcând fără cunoștință, pradă acelor licori fermecate), alții ar fi putut relata despre momentele în care l-au surprins flirtând cu ei, fete și băieți laolaltă, gloată de nebuni frumoși cu potențial de a oferi iubire. Unii și-ar putea aduce aminte de L. cel sociabil și vorbăreț, alții de cel agitat și care te agasează neîntrerupt, alții ar putea vorbi despre tipul care citește în tăcere sau despre cel care scrie, cu o privire pierdută, la lumina întunericului, cu berea în față, la una dintre mesele la care ar fi stat și de dimineață. În măsura în care niciunii dintre aceștia nu se înșală, nimeni nu are dreptate cu adevărat. Fiind toate aceste lucruri la un loc, ba chiar încă multe altele, poate ascunse ochiului comun, insensibil la amănunte semnificative, se strecura pe lângă toate aceste aparențe fiind. Fiind L., fiind suma infinită a tuturor aparențelor celor cu care s-a intersectat vreodată. Și îi era simplu să fie. Se împăcase cu toate chemările sale interioare, își rezolvase problemele cu toate vocile care îi șopteau din interiorul cutiei sale craniene, căzuse la pace cu toate sursele sale de conflict interior. Acum trebuia doar să supraviețuiască acelor factori exteriori care îl asaltau uneori fără controlul său direct. Pentru că a fi OK față de tine însuți nu te scutește de necesitatea de a te integra, de a fi parte a lumii în care îți petreci existența. Căci puțini înțeleg cu adevărat ce este aceea o fericire pe care o porți în tine, dacă nu este și împărtășită cu ceilalți, sau eventual venind de la ei. Prin urmare, astăzi L. își aduce aminte, într-un moderat moment în care aerul năvălește din plămâni, de cei pe lângă care a trecut și alături de care n-a știut să dea naștere unei fericiri comune, nu mai mult decât uneia aflată într-o stare instabilă, dezintegrată ulterior – rapid – în nimic. Și înțelege tot. Înțelege de ce suferința de la șaptesprezece ani a fost necesară, în felul în care a venit, amestecată cu fericire, pentru a anticipa propriul dezastru pe care avea să-l creeze imediat după și de ce i-au trebuit câțiva ani să înțeleagă asta. Înțelege din ce zonă întunecată a ființei sale s-au născut toate momentele sale de ezitare, toate punctele de suspensie, toate tăcerile rezultate din interacțiunile sale cu persoanele la vederea cărora inima sa începea să bată cu o bătaie în plus. Și înțelege și de ce, sesizând toate similitudinile, cineva ar putea ajunge să creadă în el, plângând, în adierea vântului, sub peisajul strălucitor al valurilor care se sting pe nisip. Dar înțelegând toate aceste lucruri, ajunge iarăși față în față cu vidul, cu neînțelegerea.
The post Neînțelegerea de pe urmă appeared first on Nebunii au propria lor lume.