Image may be NSFW.
Clik here to view.
Stăteam la umbra nucului de la bar; aveam douăzeci și cinci de ani și ajunsesem să-mi cumpăr vodkă pe bonuri de masă. Deși nu mă puteam plânge de venitul meu lunar, mi se părea uimitor cum ajungeam să termin banii lună de lună, în cea mai mare parte pe cărți și alcool. În ceea ce privește cărțile, aveam deja teancuri întregi așteptând să fie citite, de care mă loveam inevitabil prin camera înghesuită de cămin. Alcoolul, în schimb, cu multiplele sale funcții, cerea bani permanent; ligant social după ora 16 până înspre dimineață, amplificator al stărilor de bună-dispoziție interioară, dar și un deschizător de porți către sine, fiind un continuator firesc al cafelei de dimineață. Ajunsesem la douăzeci și cinci de ani să-mi cumpăr vodkă pe bonuri de masă, și știam ce-ar spune lucrul ăsta despre mine; mă cunoșteam însă suficient de bine pentru a-mi recunoaște limitele și de a ști unde ar putea să înceapă alcoolismul meu. Mai aveam până acolo; până una-alta, momentan era vorba doar despre locuri și oameni: beam fie în locuri în care mă simțeam cu adevărat eu, fie în compania unor persoane alături de care mă simțeam foarte bine.
Mă pregăteam să-mi termin masteratul; eram într-un moment al vieții de care nu puteam să mă plâng. Pretindeam a fi ceea ce se numea un om de știință: mă preocupa cunoașterea și mistere lumii și aveam niște habar despre secretele lumii microscopice. Îmi împărțeam timpul între laboratoarele de cercetare, pagini întregi de ecuații, barul din cămin și viața boemă petrecută prin oraș, care reușea să-mi aducă altfel de satisfacții. La douăzeci și cinci de ani, timpul era generos cu mine.
Stăteam la umbra nucului de la bar (come on, baby, light my fire) și eram mulțumit; deschisesem o multitudine de uși, sărisem peste niște bariere, avusesem răbdare până în acele clipe în care a trebuit să profit de șanse.
Știam, în acele momente, în fața sticlei de bere, într-o dimineață de duminică, după anii ăștia de existență, că ar fi absurd să nu fiu mulțumit și să nu mă bucur de conglomeratul în care mă găsesc, cu toate limitele pe care mi le depășisem. Contrariile mă defineau și ele: fizicianul pretențios, bețivul nepăsător, haosul mergător pe străzi, tăcerea, diminețile în care mă retrăgeam, fascinat de lumina și de mersul matinal al orașului, de lângă trupuri pe care abia le cunoscusem, scriitorul singuratic de la masa de sub nuc, dansul până în zori, aparențele pe care le aveau toți ceilalți despre mine și cine eram eu de fapt. Eram mulțumit pentru că eram eu – singurul eu spre care am tins – eul fericit. Iar la cei douăzeci și cinci de ani, acest eu se ridica din ce în ce mai drept în picioare, din ce în ce mai sigur pe el, din ce în ce mai hotărât să nu mai facă compromisuri în detrimentul său.
