Nu m-am născut în urmă cu douăzeci și patru de ani și nici n-am vreo poveste de spus mai mult decât aceea că-mi aștept sfârșitul ca pe următorul mare eveniment menit să mă arunce într-o nouă aventură. Sunt, din eternități primordinale, și nicicând în toată istoria Universului, n-am fost mai mult sau mai puțin decât sunt astăzi, scriind aceste cuvinte, ținut prizonier în acest spațiu-timp măgurelebucureștiromânia2013, înconjurat de acești oameni, conviețuind cu aceste personalități proprii, îngropat sub mormanul de cărți-muzică-ecuații, sunt și îmi place să fiu. Nicicând copilul din mine n-a fost mai încântat de vreun univers, așa cum este de acesta. Nicicând, ce cuvânt straniu, oare la ce m-oi fi gândit atunci când l-am folosit, la ce m-am raportat oare?
brăilaromânia1989, spațiu-timpul în care am înfipt originea unui nou sistem de coordonate și în care, prin intermediul unor bocete pe care n-am vrut să le scot și care mi s-au provocat cauzal de acțiunea unor palme administrate de asistenta de gardă, mi-am pus amprenta asupra acestui univers care începea să se rotească în jurul meu. Sunt copilul mamei mele și al Revoluției Române, sunt fiul României de tranziție și al mediului arid care a caracterizat-o. Astfel am început o nouă numărătoare, un nou interval, astfel am deschis ochii pentru a vedea, a gândi și a înțelege întreg contextul în care mă situam. Era interesant.
Vreo șaptesprezece ani mai târziu, într-una dintre acele nopți în care anumite stele se poziționează într-un fel anume, nu neapărat astfel încât să le vedem noi, și în care mintea omenească se revarsă în torente peste toate constrângerile, temerile și prejudecățile pe care lumina le poartă după ea, D. avea să îmi demonstreze că această cădere, în acest univers, nu s-a petrecut degeaba. Am început cu un oarecare curaj, să-mi colorez universul, să mi-l personalizez așa cum cineva își personalizează locul unde stămănâncămunceștelocuiește. Și colorez, de atunci, încontinuu, locuri și persoane, mă lupt cu baloane de săpun și cu asprimea minților odihnite, și colorez, și colorez, și colorez, și sunt. Și militez pentru spargerea lacătelor care ne țin mințile în lanțuri, pentru perspective diverse și evoluție personală în planuri multiple. Am ajuns să ascult, treptat, cât mai multe dintre vocile care se voiau auzite dinlăuntrul cutiei mele craniene. Am ajuns să cred în om și să las fanteziile religioase la o parte. Am ajuns să cred în ceea ce pot să simt astăzi, în senzațiile pe care le-ar provoca mirosul unui trup străin și pielea pe care degetele mele s-ar putea plimba, am ajuns între timp să fiu conștient de realitatea spirituală pe care o poartă în ele senzualitatea, intimitatea profundă sau extazul (mai ales). Dintre toate morțile posibile (ex-tasis) pe care le-aș putea experimenta, cele mai depline rămân acelea care mă țin totuși în acest univers. Care mă învață să apreciez oamenii. Să-i iubesc. Să cred în ei.
… care, după mulți ani, mă condamnă tentației de a apăsa pe un buton al telefonului și de a spune câteva cuvinte, total aiurea, total fără sens, cu inima bătându-mi nebunește în piept, cu toată evoluția mea personală aruncată pe podea, nefiind nimic altceva decât cel care eram în urmă cu vreo șase ani, cel care jonglam cu fericirea, cel care a scăpat fericirea din mâini și a privit-o cum se sparge într-o infinitate de bucăți pe asfalt.
The post un text despre aproximativ nimic appeared first on Nebunii au propria lor lume.