Toți cei pe care îi cunosc vor, într-un fel sau altul, să mă anihileze. Inclusiv eu. Iar eu, din dimensiunea mea paralelă, fac același lucru față de ei. E vorba în primul rând de convențional, de normalitatea lor, de felul în care îmi văd eu viitorul, de felul în care mă văd pe mine și de întrebarea aia complicată legată de unde mă văd peste cinci sau zece ani, sau chiar după moarte. Nu vreau să mai aud aberații. Nu vreau să-i văd pe toți sprijiniți de ziduri imaginare, cu lasourile pregătite să mă prindă, să mă lege, să facă din mine omul pe care îl ocolesc, acela care se întoarce de la serviciu cu servieta plină de hârțoage, la nevastă și la copii, care s-a resemnat să trăiască într-o țarolume în care totul e pe dos și-n care i se opresc impozite către stat din care se construiește cu măiestrie acel vis încețoșat al mântuirii neamului. Or, pe mine nu m-a întrebat nimeni niciodată dacă am nevoie de o catedrală care să mă mântuiască, pe mine și tot neamul meu, sau dacă vreau să plătesc pentru ea. Personal, consider că lumea ar fi un loc mai bun dacă fiecare ar renunța la prostia religioasă și ar ști să se mântuiască pe sine însuși, în orice loc, oricând, în bordeluri, în spitale de nebuni, în restaurante, în metrouri, pe străzi, în veceuri de cluburi. Să ne iluminăm brusc și să ne autoiertăm de tot ceea ce se numește păcat personal, remușcare sau regret, să dăm mâna cu noi înșine, și să recunoaștem în asta mântuirea autentică, singura de care am avea nevoie ca să pășim fericiți în ziua de mâine. Mi se pare descurajantă orbirea în care se aruncă ceilalți încercând să ajungă undeva, către normalitate, în rând cu lumea. Iar eu, din dimensiunea mea de univers, cu toate felurile mele posibile de a fi, care urlă și mușcă din mine cu disperare, mă simt profund disfuncțional, cu atât mai mult cu cât mă intrigă abilitatea mea de a mă adapta fiecărui subunivers cu care iau contact, de a-mi reconfigura construcția interioară în funcție de context, de a mă simți la fel de capabil pentru a mânui cuvinte, numere sau ecuații complicate, de a rămâne fermecat de frumusețea stilului unui roman de Virginia Woolf dar și de aceea a ecuației Schrödinger sau de misterul pe care îl ascunde în spatele ei micuța constantă a lui Planck.
The post Dincolo appeared first on Nebunii au propria lor lume.