se așeză în tăcere, privind într-o depărtare care nu reușea încă să străpungă zidul încăperii, cu câteva cuvinte întâmplătoare ce-i populau mintea; cartea pe care o ținea în mâini, victimă absurdului unui șir întreg de situații neprevăzute, nu mai putea să spună nici ea nimic.
îmi aud ecoul gândurilor îmi simt golul reflectat de privirea ta ești acolo îți aud respirația și totuși nu te pot vedea am obosit noaptea mă mănâncă de viu stau aici și simt cum mă dezintegrez încet încet încet de cealaltă parte a oglinzii a zidului a camerei a lumii în care tu exiști de cealaltă parte sunt eu în afară nu reușesc să găsesc o scurtătură nu știu cum să ajung acolo la doi metri mai încolo în fața mea ochii tăi îmi reflectă privirea dar tu ești acolo iau eu sunt aici de cealaltă parte în afară am pierdut harta universului nostru comun noaptea mă mănâncă de viu cum să ajung la tine nu știu
se ridică dintr-odată, așezând cartea pe o măsuță de cafea din mijlocul camerei, acolo unde încă își găsea locul o ceașcă de ceai golită de conținut cu câteva ore mai înainte. rămase în picioare, neștiind în ce direcție s-o ia, neavând niciun scop decât doar ceea ce-i intoxica în acea clipă mintea, o deficiență acută de expresie. privi de jur împrejur, se așeză înapoi, își reglă respirația cu un oftat mut și se scufundă iarăși într-o profundă tăcere
distanța imposibilă dintre noi eu aici tu dincolo nu știu să pronunț cuvinte nu mai pot să vorbesc cât de cât ce frumos se reflectă lumina pe chipul tău cât de departe îmi pari cum am ajuns aici câți ani au trecut ca să nu ajung nicăieri câți ani m-au măcinat construindu-mă cum se numește toată această nebunie din capul meu cum să întind mâna când aerul mă împiedică să exist ce frumos se reflectă lumina pe mâinile tale ce departe e întunericul din ochii tăi ce cald mi-ar ține brațele tale în această epocă glaciară în care m-am trezit de dimineață
- Știi, mi-a fost dor de tine!
așa rosti o voce dintr-un univers paralel, răsunând clar, străbătând distanțe infinite, călătorind cu viteze uriașe din punctul în care s-au format aceste cuvinte, în aglomerarea câtorva neuroni de la nivelul cortexului, propagându-se prin vibrația corzilor vocale, transformându-se apoi în vibrații mecanice transmise cu viteza sunetului până într-un alt punct în care trei mici elemente, numite jucăuș scăriță, ciocan și nicovală, au să capteze vibrația transformând-o iarăși în impuls electric, fiind procesată adecvat și înțeleasă ca atare, proces pe care, probabil că ne-am dat deja seama, l-am numi pe scurt auz, asta dacă de dragul conciziei am cădea de acord asupra enumerarării doar acestor lucruri, conștienți de faptul c-am omis multe altele. Știi, mi-a fost dor de tine!, s-ar fi auzit la doi metri mai în față, într-un timp atât de scurt pe care ceasurile noastre de rând nu l-ar putea detecta, lăsând însă apoi un timp îndeajuns de mare pentru ca informația aceasta să fie procesată, gândită, să producă la rândul ei posibilități vaste de exprimare, dificultăți peste care omul de rând nu e nevoit să treacă în fiecare zi.