La început fusese un joc pe care eu nu am știut să îl joc. Acționam fatalist, imprudent și mult prea copilăresc. Nu știam cum să acționez în fața propriilor mele trăiri, chiar dacă le înțelegeam și le acceptam imediat; am fost, din păcate, construit în așa fel încât să fiu un om al senzațiilor și al trăirilor interioare, și mai puțin unul al acțiunii concrete. Fără să mă consider timid, am trăit totuși de multe ori închis în sfera realității mele intrinseci; am fost, prin urmare, de multe ori, distant și necomunicativ.
Mă lăsasem sedus de misterul jocului; în plus, potențialul meu natural pentru astfel de jocuri fusese îndeajuns de puternic pentru a nu mă lăsa să trec pe lângă el. Fusesem născut să îl joc. Și în ciuda acestui lucru, nu am știut cum să-l joc.
După aceea am declanșat singur un joc similar celui în care mă lăsasem captivat prima dată. Fiind încrezător în maniera de joc, am uitat însă de anumite aspecte care țin de ceilalți jucători, am uitat să mă raportez la ei, lucru de altfel foarte important în astfel de jocuri în care miza finală sunt oamenii. Eram ahtiat să joc jocul de care mă temusem; graba mea avea să mă ucidă însă curând lăsându-mă victima propriului meu joc.
Dețineam astfel două prime lecții pe care ar fi fost necesar să le învăț și pe care, la câțiva ani după, crezusem că le-am învățat. Doar că sfera realității mele intrinseci m-a împiedicat să-mi mai creez ocazii. Neavând instinctul vânătoresc în sânge, neștiind cum să generez discuții (nici măcar cum să le întrețin natural – cât de ridicole îmi par acum toate răspunsurile telegrafice pe care le ofeream la primele conversații cu persoane nou întâlnite), am pierdut eventualele jocuri pe care ar fi trebuit să le joc pentru a-mi împlini transformarea. Și am îmbătrânit. Și nu sunt convins că vârsta aceasta are să mă salveze (așa cum simt momentan că se întâmplă), sau dacă n-o să mă judece definitiv pentru ezitările și greșelile mele anterioare. Și am îmbătrânit și deja mi-e frică de varianta în care eul meu interior va rămâne în umbra celui exterior, în care eul meu interior nu va ști să iasă în lume.
La început fusese un joc pe care nu am știut să îl joc. Dar acum este Jocul, este acel ceva pentru care miza definitivă sunt eu. Cu alte cuvinte, este un joc pe care nu-mi permit să-l mai pierd. Pentru că Jocul sunt eu și toată viața mea.