Image may be NSFW.
Clik here to view.
Galopam înnebuniți în căutarea fericirii. Cădeam de pe cai, ne rostogoleam prin câmpurile pline de praf, plini de transpirație, ne recăpătam curajul sărind înapoi și ne continuam goana nebună. Timpul ne urmărea fioros, turbat, disperat să ne prindă, să ne încolțească, să nu ne mai dea drumul în veci. Fugeam ca și cum vedeam ziua de mâine dispărând încet la orizont, ca și cum astăzi era ultima șansă când mai puteam avea certitudinea că ne bat inimile în piept. Eram în stare să scormonim după fericire până către centrul pământului, să săpăm cu mâinile goale, să ne forțăm mintea și trupul pentru a ajunge departe, tot mai departe.
Dacă e un lucru pe care l-am înțeles și l-am învățat în tot acest timp, acela este că fericirea este singura religie la care merită cu adevărat să accedem, că ea conține acel mesaj care te poate duce către tine însuți, pe drumul tău, nu prin bălării dogmatice și fantezii care întrec până și literatura de top. Cred în zeul fericirii, care nu este nimeni altcineva decât tu însuți, eu, Eul, acel cineva care stă tot timpul în capul tău și care te pune să faci aia și cealată, toate lucrurile contradictorii care s-au putut imagina vreodată. Cred în drumul fericirii pe ocolite, cred în misiunea autoasumată, cred în excese, cred în limite și în mersul pe limită, cred în încălcarea limitei și în acea provocare nebunească de a râde în față zilei de mâine cu tot ceea ce-ar putea presupune ea.
Cred că ne-am născut să ne amestecăm unii cu alții, să ne amestecăm visele, speranțele, timpul, perspectivele, întregile ființe, cred că ne-am născut să ne căutăm orbește unii pe ceilalți, mergând pe sârmă, legați la ochi, cu mâinile întinse, în egală măsură curajoși și înfricoșați. Cred că pot înțelege această dorință a multora, pe care eu o ridic chiar la un nivel mai sus, de a găsi fericirea, de a ajunge către ea cât mai repede, cât mai eficient – o iluzie, aș zice eu, și tocmai de aceea mă trezesc în anumite momente încurajând limite și excese, luând parte la ele, propovăduind o religie a fericirii, găsită însă pe ocolite, cu suișuri și coborășuri, cu puncte de extrem, cu nebunie în priviri, cu căderi. Cred că nu ne mai ajung zilele și nopțile ca să fim noi, ca să ne găsim, ca să-i găsim și pe ceilalți, să ne conștientizăm orbirea, să ne ridicăm din praf, să ajungem să credem în voluptate, cred că trebuie să ne găsim curajul să distrugem din temelii acele idei abstracte precum raiul și iadul, să râdem lejer celor ce ne ameniță cu ele (raiul e o amenințare la fel de bună – ce plictiseală), să ne scoatem pe noi la înaintare, pe noi și fericirea noastră, pe noi și tot ceea ce-am depus de-a lungul timpului în noi, pasiunea, nebunia și dorința de viață, adică tot ceea ce-ar trebui să proclame orice religie ce-și dorește să unească oamenii între ei.
The post Acest ceva care ne mănâncă pe dinăuntru appeared first on Nebunii au propria lor lume.
