Așa mă nasc în fiecare noapte, sub fiecare cuvânt, sub vibrația fiecărei scindări interioare, sub colapsul propriei minți, așa modelez realitatea exterioară, după cum curge și se desfășoară misterul ascuns în lumea mea interioară. Bolborosind cuvinte de neînțeles, în limbi nedescoperite încă, învăluit de întunericul meu, îmi construiesc din nimic o dimensiune de univers pe măsura mea, în care cresc și din care mă hrănesc. Așa ies în lume în fiecare dimineață, împingându-mi cu forța universul printre universurile colțuroase ale celorlalți oameni, făcând-mi loc, încercând prin felul meu de a fi să infestez cu libertatea mea prizonieratul celorlalți în viață, să dizolv prejudecăți și să arunc ideea de om într-o mare cosmică, singurul context religios în care m-aș mai putea regăsi în această perioadă a vieții mele.
Toate modurile posibile de existență s-au strâns în mine, precum un munte de gheață topit dintr-odată și revărsat peste întreaga lume de la baza sa. Mă exaltă fericirea de a fi și faptul de a nu putea cunoaște o liniște interioară, mă copleșește instinctul și dorința de a cuceri în fiecare zi o anumită bucată din mine la care n-am ajuns încă, de care poate cândva m-am temut, sau care a ramas în neutralitate datorită unor factori externi pe care încerc să-i înving. Nu știu să-mi dau seama de ce sau de unde începe să se manifeste acea puternică expansiune a unei libertăți interioare, nu știu în ce context, dintr-odată, cineva a apăsat pe un buton de play și a dat drumul în interiorul meu unei muzici tainice și misterioase, care de atunci îmi pune viața în mișcare, care mă ajută să privesc oamenii dintr-un unghi vast, permisiv și înțelegător. E o muzică ce nu mă lasă să stau locului, care-mi deschide drumuri noi, care-mi curge prin sânge și care, în anumite contexte, intră în rezonanță cu alți oameni, se strecoară și-n ei și așa se nasc poveștile noastre. În această înțelegere globală am ajuns să privesc cu o furiotristețe asupra acelor ființe care aruncă ideea de om la gunoi. Care condamnă fericirea. Care propovăduiesc flăcări veșnice. Care cântă cântece bisericești în timp ce boicotează proiecția unui film. Care se cred mai buni decât oricare alt om de lângă ei, mai buni decât cerceșetorul de la colțul străzii, taximetristul care i-a dus acasă, florăreasa de la care au cumpărat săptămâna trecută flori. Mă supără faptul atât de evident că în atâtea mii de ani de istorie n-am reușit să învățăm nimic despre om, că purtăm după noi prejudecăți, că nu putem dormi noaptea fără să știm ce face o anumită persoană, care-și trăiește viața pur și simplu, mă uit că încă n-am uitat să urâm, primul lucru pe care ar fi trebuit să-l facem pentru a ne câștiga cu adevărat libertatea. Trăim invadați și dominați de ură, în planuri multiple, renunțând la identități și conștiințe personale doar pentru a duce mai departe o idee distructivă, antiumană. Biserica, fie ea de est sau de vest, precum și alte forme de organizare religioasă, este cel mai mare instrument de propagare a urii pe care îl cunosc. E primul lucru la care am renunțat mergând înspre libertatea mea personală. Aștept să văd o mare de oameni, o lume întreagă, posedați de un extaz spiritual propriu, fiecare trăind cu o religiozitate intrinsecă. Așa s-ar naște umanismul colectiv, o idee pe care nimeni n-a dus-o până acum până la capăt.
Diferențele dintre fiecare dintre noi ar trebui să ne lărgească perspectivele și felul în care privim lucrurile din jurul nostru și în care gândim, nicidecum să ne individualizeze și mai mult. Nu cunosc nimic mai periculos decât un ego de piatră și o minte care nu se poate elibera din temnițele convenționalului și ale societății care au format-o. Mi-aș dori ca fiecare om să poată să-și audă muzica interioară, să-și deschidă aripile și să zboare în înaltul sinelui, fraternizând cu omul în idee și conviețuind cu el în iubire și înțelegere.
The post Muguri de gândire appeared first on Nebunii au propria lor lume.